Lucrarea Duhului Sfânt faţă de lume

 (Ioan 16.8-11)
8    Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.
9    În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;
10  în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea;
11  În ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.

Cea dintâi slujbă a Duhului Sfânt faţă de oameni, faţă de lume, este cum ne arată aici Cuvântul lui Dumnezeu, în versetul 8: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveste păcatul, … fiindca n-au crezut în Mine”

Trei ani de zile vorbise Domnul Hristos în mijlocul poporului, aşa de minunat încât poporul a fost silit să spună: „Niciodată n-a vorbit un om ca omul acesta”. Iar felul în care punea stăpânire pe ei vorbirea Lui era uimitor, încât poporul spunea: „Vorbește ca unul care are putere”. În adevăr, poporul nu se mai sătura ascultând pe Domnul Hristos vorbind chiar zile întregi, aşa cum s-a întâmplat în pustie, unde oamenii au uitat şi de mâncare şi de tot şi L-au ascultat timp de doua zile. Se vede treaba că vorbirea era pe înțelesul lor şi vorbirea mergea drept la inima lor, încât oamenii aceştia nici nu şi-au dat seama când a trecut timpul şi au flămânzit.

Dar mai minunate ca vorbele au fost poate faptele Domnului Hristos. Vă închipuiți ce impresie trebuie să fi produs asupra poporului, faptul când acoperișul casei unde Se găsea Domnul Hristos este dat la o parte şi în faţa Lui este pus un slăbănog pe un pat. La glasul Domnului Hristos, slăbănogul acesta este mântuit nu numai de păcatele lui, dar este făcut şi sănătos. Ce mișcare trebuie să fi fost în popor, când trebuiau să se dea la o parte, să facă loc omului acestuia, care, la porunca, la cuvântul Domnului Hristos, îşi luase patul şi mergea acasă ca un om sănătos? Ce impresionat trebuie să fi fost poporul în clipa când, în Ierihon, orbul îşi capătă vederea la cuvântul Domnului Hristos: „Capătă-ţi vederea!”. Om orb, care n-a văzut niciodată lumina zilei, pleacă de lângă Domnul Hristos văzând toate lucrurile, văzând toţi oamenii din jur.

Ce impresie, de altă parte, trebuie să fi făcut asupra poporului, îndrăcitul acela din ținutul Gadarenilor, când Domnul Hristos poruncește duhului necurat din el: „Ieși afară!” şi omul nu mai este chinuit şi se duce sănătos acasă.

Domnul Hristos nu Şi-a isprăvit lucrarea cu acestea. Se atinge, fără teamă că Se molipsește, de un lepros şi boala care nici azi nu are vindecare, numai la o simpla atingere a Domnului Hristos, dispare. Ce impresie trebuie să fi produs asupra poporului care vedea cu ochii lui aceste lucruri! Dar când Domnul Hristos îi spune lui Lazar: „Lazăre, ieşi afară!” şi omul iese din mormânt, ca şi când moartea nu şi-ar fi făcut nici o lucrare asupra lui, este viu printre oameni; oamenii îl vad, îl pipăie. Ce impresie adâncă trebuie să fi făcut asupra poporului!

Cu toate acestea, poporul ajunge să poată vorbi, ca şi mai-marii lui, că toate acestea le face cu Belzebul, domnul dracilor. N-au crezut în El. Au fost uimiți, fără îndoială, de vorbirea puternica a Domnului Hristos; au fost izbiți de faptele care intr-adevăr nu puteau să fie făcute decât cu puterea lui Dumnezeu – dar n-au crezut. Rostul slujbei Duhului Sfânt pe care avea să-L trimită Domnul Hristos era să încredințeze pe oameni de păcatul lor de a nu fi crezut în Domnul Hristos.

Într-adevăr, iată la Faptele Apostolilor 2 cum le vorbeşte Petru, poate acelorași oameni: „Bărbați israeliţi, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit şi L-ați omorât prin mana celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea”. Simpla de tot este aceasta mărturie despre moartea şi învierea Domnului Hristos; nicio putere de convingere. Sunt sigur că el vorbea mai slab decât Domnul Hristos, semne nu făcea încă pentru ca să se vadă puterea lui Dumnezeu. Dar aceste cuvinte simple despre moartea şi învierea Domnului Hristos fac o lucrare aşa de puternica în sufletele ascultătorilor, încât aceştia spun: „Ce să facem?” „Pocăiți-vă”, adică schimbați-vă felul de gândire cu privire la moartea şi învierea Domnului Hristos. Cine a făcut aceasta lucrare? Duhul lui Dumnezeu.

Iată cum se arată lucrarea Duhului lui Dumnezeu faţă de lume, atunci când se vestește jertfa curată a Domnului Hristos. Noi ne-am obișnuit aşa de mult cu moartea şi învierea Domnului Hristos încât atunci când vorbim oamenilor, ni se par lucruri prea cunoscute. Dar ne înșelăm amarnic. „Poporul piere din lipsă de cunoștință”. Când i se aduce la cunoștință vestea despre moartea şi învierea Domnului Hristos, o socotește şi astăzi ca o învățătură nouă. Credința în Dumnezeu, da; însă credința în Domnul Hristos, mort şi înviat pentru noi, este socotită o învăţătură nouă.

De aceea să mărturisim jertfa Domnului Hristos simplu, cu încredințarea că nu noi vom încredința pe oameni de starea lor de păcat, ci Duhul lui Dumnezeu va însoți mărturia noastră şi El va face schimbarea pe care o așteptăm.

Dar să nu uitam să vestim pe Domnul Hristos, să lăsăm la o parte morala: să faci aşa, să faci altminteri. Sa lăsăm la o parte legea: tu trebuie să faci aşa şi aşa – căci acestea nu aduc viața. Duhul lui Dumnezeu nu însoțește astfel de mărturii, oricât de apropiate de adevăr ni s-ar părea nouă.

Credeți oare că în biserici se spun lucruri rele? Îmi spunea unul odată: Ce, noi învățăm pe oameni să fure, să înjure, să facă lucruri rele? Nu, nu spunem lucrul acesta. Învaţă de bine, dar nu spun singurul lucru care trebuiește. Omul recunoaște că intr-adevăr este bine să nu minți, să nu înjuri, este bine să nu se îmbete. Dar spun adevărul, când spun: Nu pot! Şi atunci, dacă noi nu îi arătam pe Cel ce a luat asupra Lui neputința noastră şi poate să dea o viață nouă, vina noastră este mare. Nu prin ceea ce spun oamenii aceştia, ci prin ceea ce nu spun şi ar trebui să spună, prin aceea sunt vinovați. Şi nu spun, pentru că nu au.

Dar noi să nu cădem în aceeași greșeală şi să nu tăbărâm asupra oamenilor cu legea, cu morala, să se lase de cutare, să facă cutare. Aceasta nu este Evanghelie, şi oamenii vor spune pe drept cuvânt: Nu putem! Arătați pe Domnul Hristos care a murit pe cruce, care a înviat pentru neprihănirea noastră şi fiți încredinţaţi că Duhul lui Dumnezeu va însoți mărturia noastră şi va încredinţa El pe oameni de păcat, pentru că nu cred în Domnul Hristos.

Duhul lui Dumnezeu va încredinţa pe oameni nu numai despre păcat, El va încredinţa pe oameni şi în ce privește neprihănirea, în ce privește starea omului după voia lui Dumnezeu.

Ce gânduri ciudate aveau oamenii din vremea Domnului Hristos despre neprihănire! Mai-marii preoților, fariseii şi cărturarii învăţau că neprihănit este omul care nu se aşează la masa cu mâinile nespălate, nu bea vin fără să-l strecoare; neprihănit este omul care ţine sabatul, neprihănit este omul care dă zeciuială, neprihănit este omul care îşi îndeplinește aşa-zisele îndatoriri religioase. O, cât de departe este această neprihănire pe dinafară, de neprihănirea pe care a adus-o Domnul Hristos!

Ne-am obișnuit să privim de sus pe fariseul din Evanghelie. Dar şi azi oamenii înțeleg neprihănirea ca şi fariseii de odinioară când spun: Nu sunt ca alții, n-am spart casa nimănui, am o inima bună. Iată neprihănirea pe care şi-o dau oamenii înaintea lui Dumnezeu. Dar, dacă este explicabilă această continuare a tradiției fariseilor de odinioară în poporul care nu cunoaște jertfa Domnului Isus, ce trist este să vezi acest lucru la cei ce au trecut de partea Domnului Hristos! Pare că s-a alcătuit un fel de lege a neprihănirii între cei credincioși, lege care ar suna cam aşa: Să nu bei, să nu fumezi, să nu dansezi, să nu mergi la cinematograf – şi cu asta s-a încheiat neprihănirea!

Nu, aceasta nu este neprihănirea pe care a adus-o Domnul Hristos; aceasta este neprihănirea pe care ne-o facem noi. Căci şi intre necredincioși se găsesc oameni care nu beau, nu fumează, n-au fost niciodată la cinematograf şi totuși nu putem să spunem că sunt credincioși. Toate acestea arată cat de ușor se strecoară chiar în gândirea celor credincioși, felul de a gândi al fariseilor de odinioară, felul de a gândi al lumii în ce privește neprihănirea.

Neprihănirea nu se capătă în veci de veci prin ceea ce facem noi nici măcar în slujba lui Dumnezeu, ci numai prin ceea ce a făcut odată pentru totdeauna Domnul Isus Hristos prin jertfa de pe cruce. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor” – nu prin ceea ce facem noi, nu prin ceea ce gândim noi. Chiar viața pe care o trăim noi, ca oameni credincioși, este lucrarea lui Dumnezeu. Nu avem niciun merit când intram în aceasta lucrare şi luam din izvorul bogat al vieții Domnului Hristos. Nici măcar atunci nu avem ceva de la noi, totul este har, totul este dărnicie, dăruire, totul vine din partea lui Dumnezeu.

Dar despre aceasta numai Duhul lui Dumnezeu poate să încredințeze pe oamenii necredincioși, cu atât mai mult pe noi, care am crezut în Domnul Hristos. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să ne încredințeze că neprihănirea, starea omului după voia lui Dumnezeu, nu se capătă altfel decât prin jertfa de pe cruce a Domnului Hristos. Multă vreme, cât am fost necredincioși, şi noi am trecut pe lângă jertfa Domnului Hristos fără să înțelegem neprihănirea lui Dumnezeu. Numai când Duhul lui Dumnezeu a pătruns în inima noastră şi a făcut vii cuvintele lui Dumnezeu, atunci am înțeles cat de pătată este neprihănirea noastră înaintea lui Dumnezeu, şi cat de drept este ca să ne îmbrăcăm cu haina neprihănirii pe care ne-a pregătit-o Domnul Isus în crucea de pe Golgota.

Să nu uităm că noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, nu numai în ce privește iertarea păcatelor noastre, ci şi în ce privește viața pe care suntem chemați s-o trăim ca oameni credincioși. Să ne lăsăm călăuziți de Duhul lui Dumnezeu în toate, ca nimic străin, nimic din ceea ce facem noi să nu pătrundă în neprihănirea pe care ne-a câştigat-o Domnul Hristos.

Citeam mai deunăzi într-o carte despre un vis al unui vestitor al Evangheliei. Se părea, în visul lui, că este înaintea judecății lui Dumnezeu, judecata pentru cei credincioși, firește. Şi, în lumina lui Dumnezeu trecea pe dinaintea lui toată viața lui. Întâi au trecut predicile lui. De unde el socotea că prin predicile lui, el a făcut o lucrare foarte însemnată, în lumina judecații lui Dumnezeu au apărut toate petele acelea pe care el nu le-a văzut. În predicile lui frumoase, s-a înălțat puțin, fără să-şi dea seama, în faţa oamenilor. N-au fost găsite la înălțime predicile lui în faţa luminii judecății lui Dumnezeu. Au venit apoi rugăciunile lui şi a descoperit, la lumina lui Dumnezeu, că multe din ele păreau mai mult decât erau. Şi când o voce i-a spus că nimic nu i s-a găsit neprihănit din faptele lui înaintea lui Dumnezeu, el s-a îngrozit şi s-a trezit.

S-ar putea ca şi viața noastră, în faţa ochilor noștri, să pară frumoasa. Nu uitați însă că noi nu avem să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu de viața noastră privita prin felul nostru de a vedea, ci avem de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu care are ochii ca para focului şi care pătrunde până unde noi, oamenii, nu putem pătrunde.

Mă gândesc iarăși la ce spunea un alt vestitor al Evangheliei. Acesta găsește intr-un şanţ pe un om beat, se apropie de el şi vrea să-l scoale. Acela, în beția lui, îi spune – Domnule, eu te cunosc pe d-ta. – De unde mă cunoști? – Păi nu m-ai întors d-ta la Dumnezeu? – Se vede că te-am întors eu la Dumnezeu, nu te-a întors Duhul lui Dumnezeu la Dumnezeu.

Se poate ca vorbele noastre să aibă oarecare trecere în faţa oamenilor, dar dacă nu sunt însoțite de încredințarea aceasta că Duhul lui Dumnezeu lucrează, atunci o să avem treziri, o să avem întoarceri la Dumnezeu, dar nu ale Duhului lui Dumnezeu, ci ale noastre.

Să fim foarte atenți în ceea ce privește neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.

Şi acum să vedem cum Duhul Sfânt încredințează pe oameni cu privire la judecată. Este vorba, firește, de judecata vrăjmașului care a încurcat treburile de la început şi a adus starea de păcat a omenirii, ținând pe oameni încleștați în lanțul păcatului şi nu-i lasă să fie slobozi în Domnul Hristos. Vrăjmașul a încurcat pe oameni nu numai ca să nu-şi mai vadă păcatele, dar i-a încurcat să nu vadă nici neprihănirea pe care a câștigat-o Domnul Hristos pe cruce pentru noi.

Când este vorba să cercetăm pe acest vrăjmaș şi să ajungem la cunoștința la care a ajuns apostolul Pavel şi toţi credincioșii, că nu suntem în necunoștință de planurile lui, atunci trebuie să ținem socoteală de doua lucruri: întâi să nu subestimam puterea vrăjmașului şi în al doilea rând să nu supraprețuim puterea acestui vrăjmaș.

În adevăr, vrăjmașul are o putere cum nici nu va puteți închipui. Vorbim cu dispreț deseori de el, dar greșim. Cineva din partea lui Dumnezeu nu a vorbit cu el cu dispreț, ci a zis: „Domnul să te mustre!”. Știa că are destulă putere. Să răsfoim puțin Biblia, în primul rând, şi în al doilea rând să privim puțin în viețile noastre, ca să vedem ce mare putere are acest vrăjmaș şi cât de viclean este.

Ce frumos trăiau în legătură cu Dumnezeu cei dintâi oameni în grădina Edenului! Deodată însă această legătură este ruptă, Edenul închis, oamenii dați afară. Cine a făcut acest lucru, cine i-a îndemnat să facă un păcat, nu greu după părerea noastră, un păcat ușor, neascultarea? Vrăjmașul a făcut lucrul acesta.

Noe, om al neprihănirii, care timp de aproape o sută douăzeci de ani vestise neprihănirea lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, este scăpat în chip minunat din mijlocul poporului necredincios, printr-o corabie. După asta, stă în cortul lui în nesimțire şi cu mințile pierdute: s-a îmbătat. Cine a făcut lucrul acesta? Vrăjmașul.

Avraam, părintele celor credincioși, cum îşi pleacă fruntea, rușinat, în faţa păgânului faraon, din pricină că acesta l-a dovedit că a mințit cu privire la soția lui. Cine a făcut lucrul acesta? Vrăjmașul, fără îndoială.

David, om după inima lui Dumnezeu, om ai cărui psalmi şi azi alcătuiesc o îmbărbătare zi de zi, se face vinovat de un îndoit păcat: desfrânează şi, ca să-şi acopere acest păcat, ucide. Cine a făcut lucrul acesta? Vrăjmașul.

Să ne gândim puțin şi la viețile noastre, ale celor credincioși, nu din trecut, ci de când ne-am întors la Dumnezeu. Nu sunt oare cuvinte în viața noastră, pe care le-am rostit şi în faţa cărora stăm uimiți: cum a fost cu putință să iasă din gura noastră astfel de cuvinte, care nu numai că întinează, dar şi dărâmă? Cum a fost cu putință să ne calce piciorul în cutare loc, să ne înfășoare aşa de grozav păcatul, încât să uitam că este păcat înaintea lui Dumnezeu? Cine a făcut aceasta? Vrăjmașul sufletelor noastre, care de la început este mincinos, este viclean şi caută să pună piedici copiilor lui Dumnezeu, ca să-i facă să alunece de pe calea lui Dumnezeu. În adevăr, mare este puterea acestui vrăjmaș, mare este viclenia acestui vrăjmaș!

Dar oricât de puternic, oricât de viclean este acest vrăjmaș, să nu-l supraprețuim. El este un vrăjmaș înfrânt. Sămânța femeii, făgăduită încă de la început, a zdrobit capul acestui vrăjmaș. El este înfrânt şi nu face decât ceea ce îi este îngăduit de Dumnezeu, spre binele nostru.

Acest lucru ni-l arată aşa de bine istoria lui Iov. Vrăjmașul Îi spune lui Dumnezeu: Iov Te cinstește pentru că l-ai dăruit cu bunuri materiale; dar ia atinge-Te de el, să vezi cum se duce toată credința lui. Dumnezeu îi îngăduie să se atingă de bunurile lui, de copiii lui. Dar Iov rămâne alipit de Dumnezeu: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat”.

Credeți că se da bătut Satana? Încearcă iar: Ia să te atingi de trupul lui, să vezi cum o să se ridice împotriva Ta. Îi îngăduie Dumnezeu şi acest lucru, numai de viața lui să nu se atingă. Şi intr-adevăr, grele suferințe au venit peste Iov. Şi totuși, în mijlocul acestor suferințe, când nu mai era nimic de spus, el se agata de Dumnezeu şi spune, încă în Vechiul Testament: „Știu că Mântuitorul meu trăiește”. Mai mult nu spune, pentru că se înțelege de la sine: dacă trăiește Mântuitorul meu, fără îndoială că nu mă va lăsa să pier.

Așadar să nu-l supraprețuim pe Satana, oricât de mare putere ar avea, pentru că este un dușman înfrânt. Şi dacă suntem ascunși în cetatea de scăpare care este sângele Domnului Hristos, vom putea spune împreună cu psalmistul: sunt păzit din toate părțile şi mâna Lui atotputernica este asupra mea. Din experiența noastră vom mărturisi, spre slava lui Dumnezeu, că nimeni nu ne va smulge din mâinile Lui.

Gheorghe Cornilescu, 4 aprilie 1965