VII.
A cincea şi a şasea pecete
Capitolul 6.9-17
Înainte de a examina ce este scris cu privire la a cincea şi a şasea pecete, este necesar să spunem ceva despre purtarea dispensaţională a lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, şi să arătăm cum cartea pe care o studiem se leagă cu profeţia mai veche a lui Daniel.
Cu 1500 de ani înaintea crucii, Dumnezeu încheiase un legământ cu poporul Israel, pe care-l alesese să fie al Său, potrivit cu promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine, dându-le ţara Canaanului ca moştenire, atâta timp cât ei îi vor rămâne credincioşi ca Împăratului lor nevăzut. Le-a dat legea Lui cea sfântă şi le-a promis că dacă vor asculta de glasul Lui ei vor fi capul tuturor naţiunilor şi martorii Lui până la marginile pământului. Pe de altă parte, i-a înştiinţat că dacă nu-l vor asculta, dacă nu vor păzi rânduielile Lui, dacă vor călca poruncile Lui, dacă se vor închina la dumnezeii mincinoşi ai naţiunilor din jurul lor, El nu-i va mai ocroti de vrăjmaşii lor, ci îi va preda pustiirii şi împrăştierii, până se vor pocăi şi se vor întoarce de la păcatele lor – şi atunci El îşi va aduce aminte de legământul Lui cu părinţii lor şi îi va readuce în ţara lor şi va împlini toate bunele Lui promisiuni. Ei s-au prăbuşit complet sub fiecare încercare şi, potrivit cu Cuvântul Său, zece seminţii au fost înrobite de împăratul Asiriei şi, puţin mai târziu, şi celelalte două seminţii au fost deportate în Babilon, unde au rămas în robie timp de 70 de ani. La expirarea acestei perioade profetice, li s-a îngăduit să se întoarcă în ţara lor, ca să poată să fie acolo, pentru a-L primi pe Mesia Cel promis, când El Se va descoperi. Numai o rămăşiţă dintre evrei a beneficiat de acest privilegiu şi urmaşii lor care trăiau în Palestina, când Domnul Isus Hristos s-a arătat la împlinirea vremii, doar ca să fie lepădat de naţiunea care-L aşteptase atâta!
Timpul venirii Sale fusese foarte clar prezis în cartea lui Daniel. În Daniel 9 ni se spune că un sol ceresc a adus profetului cuvântul, că Dumnezeu a rânduit 70 de săptămâni pentru poporul Său şi cetatea lui sfântă. Acestea nu trebuie înţelese ca săptămâni de zile, ci ca săptămâni de ani. Termenul de „săptămâni” poate fi redat mai bine prin şeptimi. Şaptezeci de săptămâni ori şapte ani fac 490 de ani. Este o perioadă rânduită în scurgerea timpului şi în mod deosebit are a face cu Iuda şi cu Ierusalimul.
Această perioadă a fost împărţită în trei părţi – şapte săptămâni adică 49 de ani, în care străzile şi zidurile cetăţii urmau să fie reclădite. Apoi 62 de săptămâni adică 434 de ani, imediat următori completării acestei lucrări, până la apariţia şi nimicirea (stârpirea) lui Mesia, Domnul. Şi săptămâna finală, adică şapte ani, ca să completeze ciclul, la sfârşitul căreia Împăratul va domni în cetatea sfântă şi întreaga profeţie va fi împlinită prin stabilirea Împărăţiei de atâta timp profeţită. Punctul de plecare este clar definit ca „ieşirea poruncii de a restaura şi a reclădi Ierusalimul” prin decretul lui Artaxerxe, cum este redat în Neemia 2. În timpul următorilor 49 de ani cetatea a fost reclădită. Apoi, după 434 de ani, Domnul Isus a intrat călare în Ierusalim şi a fost aclamat de mulţime ca Împărat, Fiul lui David, iar după câteva zile a fost lepădat şi răstignit. Astfel, Mesia a fost lepădat şi nu a avut nimic.
Dar ce se întâmplă cu ultima săptămână? S-a împlinit? Nu! Când Fiul a fost lepădat, Dumnezeu a lepădat naţiunea (Israel) şi săptămâna aceasta nu va fi împlinită, până într-o zi viitoare, când Dumnezeu va primi din nou pe Israel. Îngerul a spus lui Daniel: „este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” (Daniel 9.26). Aceasta rezumă întreaga istorie a Palestinei pentru cei peste 2000 de ani trecuţi. A fost o mare bătălie pe uscat şi un tablou aproape neasemuit în pustiire, pentru că Israel n-a cunoscut ziua cercetării lui. Zilele lor nu sunt în progres acum. Dumnezeu face o altă lucrare. În timp ce evreii sunt orbiţi în parte şi rătăcesc pe faţa pământului, El îşi adună Biserica, Trupul lui Hristos, o mulţime cerească ce va domni cu Hristos, când El Îşi va stabili Împărăţia neprihănirii (dreptăţii) pe pământ. Ultima săptămână de şapte ani, nu poate începe până când evreii nu vor fi strânşi în ţara lor şi Ierusalimul nu va fi capitala lor (după ce Biserica va fi răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh). Despre această ultimă săptămână tratează cea mai mare parte a cărţii Apocalipsa. Numai când acest lucru este văzut, totul devine clar şi profeţia ajunge să fie inteligibilă.
Biserica a început la Rusalii, când Duhul Sfânt, trimis de Domnul Isus glorificat, a venit peste ucenici, deşi adevărul deplin al acestei minunate taine n-a fost cunoscut până ce Saul din Tars n-a devenit apostolul Pavel. Lui, şi prin el nouă, ni s-a descoperit adevărul acestei dispensaţii. Biserica lui Hristos este una, deşi oamenii care au luat numele Lui şi pretind că sunt ucenicii Lui, s-au dezbinat şi au format multe sisteme, cuprinzând adesea credincioşi şi necredincioşi. Dar Biserica lui Dumnezeu constă numai din cei ce sunt născuţi din Duhul. Toţi aceştia sunt botezaţi în „trupul lui Hristos” – Biserica. Această lucrare specială va înceta la întoarcerea Domnului în văzduh, care este prima etapă a celei de-a doua Lui veniri. A doua etapă va fi când El vine pe pământ în glorie descoperită, ca să domnească. Cea de-a şaptezecea săptămână sau ultima săptămână a lui Daniel, intervine între aceste două măreţe evenimente. Domnul vorbeşte despre această perioadă ca despre „sfârşitul veacului” în Matei 24, şi El o împarte în două părţi: „începutul durerilor” şi „necazul cel mare”.
O comparaţie atentă a acestei mari profeţii a Domnului nostru din Matei 24 cu partea Apocalipsei care ne stă înainte, va lămuri că primele şase peceţi corespund cu prima jumătate a săptămânii, adică „începutul durerilor”, în timp ce, de la deschiderea celei de-a şaptea peceţi începe Necazul cel Mare. Înştiinţarea acestei profeții privind hristoşi mincinoşi implicând speranţele false ale unei păci durabile, corespunde primei peceţi. Declaraţia Lui că vor urma războaie şi veşti de războaie, se potriveşte perfect cu cea de-a doua pecete. La fel, înştiinţările solemne despre foamete şi molimă îşi găsesc corespondentul în cea de-a treia şi a patra pecete.
Domnul Isus continuă să prezică despre un timp când ucenicii Lui vor fi ucişi cu cruzime şi că cine va mărturisi Numele Lui va plăti cu viaţa. Aceasta ne duce la ruperea celei de-a cincea peceţi, când Ioan a văzut sub altar sufletele celor decapitaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (cap.6.9-11). Cine sunt aceşti sfinţi martirizaţi şi cărei dispensaţii aparţin? Ei nu pot aparţine Bisericii, pentru că ea este reprezentată de bătrânii de pe tron, încununaţi în cer înainte ca prima pecete să fie ruptă. Dar Romani 11 arată limpede că după ce plinătatea naţiunilor s-a împlinit, adică după ce prezenta dispensaţie a ajuns la capăt şi Biserica a fost mutată în cer, iar orbirea lui Israel va fi trecut, rămășița lui Israel va realiza adevărata ei condiţie şi păcatul de a-L fi lepădat pe Mesia, și va striga la El după izbăvire. Astfel, o nouă ceată de sfinţi se va forma pe pământ, cu totul diferită de prezenta ceată cerească. Mulţi din aceşti credincioşi evrei vor fi martirizaţi de oştile satanice ale ultimelor zile, şi aceştia sunt văzuţi că au fost sacrificaţi şi sufletele lor turnate sub altar. Ei strigă după răzbunarea vrăjmaşilor lor, pentru că aceasta este în deplină concordanţă cu dispensaţia judecăţii, căreia îi aparţin – ceea ce ar fi cu totul contrar harului prezentei dispensaţii a Evangheliei. Poporul lui Dumnezeu este învăţat de Duhul Său să se roage potrivit cu principiul dominant al timpului în care le-a căzut soarta. Aceasta explică de ce adesea unii credincioși mai sensibili sunt tulburați şi chiar şocați de aşa-numiţii psalmi ai blestemelor, neputând să înţeleagă strigătele pentru răzbunare care par atât de opuse harului lui Dumnezeu, aşa cum este cunoscut acum. Şi nu este de mirare că sunt atât de tulburați şi şovăie să rostească cu buzele lor astfel de cuvinte, pentru că ele nu ne aparţin deloc. Însă sunt foarte potrivite cu rămăşiţa lui Israel, care suferă pentru numele lui Iehova, fără să aibă o cunoaştere clară a unei răscumpărări săvârşite – aşteptând ca Mesia al lor să apară şi să răstoarne ultima mare Confederaţie a naţiunilor, care va avea tendinţa să-i extermine absolut.
Acestor suflete de sub altar, care invocă judecata lui Dumnezeu fără milă asupra adversarilor lor, li se dau haine albe şi li se spune că trebuie să mai aştepte puţin, până ce necazul lui Iacov se va sfârşi şi ei se vor uni cu fraţii lor ce urmează să mai fie încă ucişi, până când mânia lui Dumnezeu şi a Hristosului Său va creşte tot mai mult, până ce Isus Hristos va fi descoperit din cer într-o flacără de foc, pedepsind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8).
Deschiderea celei de a şasea peceţi dă o minunată imagine simbolistică, cu un conţinut atât de grav încât trebuie redată în întregime: „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oameni liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (cap. 6.12-17). Ar trebui să fie evident din echilibrul cărţii, că noi nu trebuie să luăm aceasta ca un cutremur propriu-zis, deşi cuvintele Domnului nostru din Matei 24 ne arată că vor fi și astfel de fenomene, în diverse locuri, cu atât mai cumplite pe măsură ce sfârşitul se apropie. Deja, poate că am avut în ultimele decade trecute unele amintiri şi înştiinţări remarcabile, cu multe orori ce au şocat lumea civilizată, fiind însă la scurt timp după aceea atât de uşor uitate. Cutremurul pecetei a şasea are totuşi un caracter deosebit. El nu poate fi numai literal, întrucât insulele, munţii şi mările, împreună cu cetăţile naţiunilor, sunt încă văzute în existenţă, mult timp după ce această viziune s-a împlinit. Mai curând viziunea ilustrează completa prăbuşire a societăţii aşa cum este ea constituită acum, distrugerea civilizaţiei îngâmfate din zilele noastre. Privită din acest punct de vedere, avem abundente scrieri în Vechiul Testament, care aruncă lumină asupra ei, clarificând îngrozitoarele ei prevestiri rele.
La începutul cărţii Apocalipsa se spunea că Domnul a trimis şi a dat semne slujitorului Său Ioan; adică, i-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Dacă păstrăm în minte lucrul acesta, vom fi feriţi de a lua literal ce a vrut Dumnezeu să ne dea simbolic şi astfel este mai probabil să avem gândul Duhului lui Dumnezeu cu privire la viitorul creştinismului şi iudaismului – cele două sfere de care cartea aceasta se ocupă în mod deosebit. De aceea, pecetea a şasea nu ne prezintă un cutremur mondial literal, ci mai degrabă nimicirea ordinei prezente – socio-politică şi eclesiastică – care va fi redusă la haos prin prăbuşirea oricărei autorităţi şi sfărmarea oricărei instituţii stabile şi aparent permanente.
Putem vedea o prefigurare a acesteia în ceea ce a avut loc în ultima vreme în Rusia: răsturnarea tronului, înlăturarea dinastiei Romanovilor, falimentarea oricărei ordini sociale şi industriale, orgiile îngrozitoare ale bolşevismului fanatic, anarhia roşie, deţinând pretutindeni controlul, făcând promisiuni înflăcărate de libertate, în timp ce se distruge orice apărare împotriva brutalităţii fără frâu a oamenilor-animale. Să luăm doar oribilul caz al abolirii căsătoriei (pe care Dumnezeu Însuşi a instituit-o încă de la începutul istoriei omeneşti, pentru sfinţirea şi binecuvântarea creaturilor Lui), şi înlocuirea acesteia cu degradantul obicei de a sili pe toate femeile să fie o proprietate comună, luate de oricine putea să le dorească, şi toţi copiii născuţi în astfel de condiţii odioase, îndepărtaţi de părinţii lor şi crescuţi ca şi copii ai Statului. Afecţiunea naturală primeşte îndată o lovitură de moarte şi orice restricţie împotriva tendinţelor animalice ale omului ajung la sfârşit. Un alt eveniment care a şocat lumea a fost răsturnarea Bisericii de Stat a Rusiei. Este adevărat că ea ajunsese foarte coruptă, dar în dorinţa lui sălbatică de a o distruge, Guvernul Sovietic a declarat război la tot ce purta un nume religios, fie uman sau divin. „Fără Dumnezeu şi fără Biserică” era strigătul care răsuna în toată nefericita ţară, şi cine poate prezice ce ne rezervă înfricoşătorul viitor?
Mulţi din secolul trecut credeau că au văzut Revoluţia Franceză zugrăvită în pecetea a şasea, şi într-adevăr ea a fost o mostră timpurie a aceloraşi condiţii arătate. La fel a fost sfărâmarea Imperiului Roman în secolele 5, 6 şi 7. Dar niciunul din aceste cataclisme, cât ar fi fost ele de grozave, nu împlinește deplin cerinţele profeţiei, pentru că Biserica celor întâi-născuţi este încă aici şi am văzut deja că atunci când peceţile vor fi rupte, Biserica va fi cu Hristos, aşteptând clipa când El va coborî să ia în primire Împărăţia lumii şi să stabilească autoritatea Sa în dreptate.
Soarele, ni se spune, s-a făcut negru ca un sac de păr. Soarele, sursa luminii şi a vieţii pentru această planetă, vorbeşte de autoritatea supremă şi este tipul bine cunoscut al Domnului Însuşi: „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). În prezent, creştinătatea, cel puţin formal, Îi recunoaşte stăpânirea. Noi datăm și scrisorile noastre Anno Domini (adică de la Hristos). Vorbim de El ca de Domnul nostru şi mărturisim că primim guvernele țărilor noastre din mâna Lui. Dar în curând El va fi lepădat radical iar cuvântul Lui va fi total dispreţuit. Astfel, soarele va fi şters de pe cer şi va părea că Dumnezeu a fost detronat. Fireşte, aceasta va însemna completa deteriorare a oricărei autorităţi ce decurge din El, astfel că citim: „luna s-a făcut ca sângele”. Luna primeşte lumina de la soare, aşa încât „autorităţile care sunt, sunt de la Dumnezeu” şi sunt rânduite de El pentru binecuvântarea omului. Dar guvernele fiind răsturnate, sinistra privire de gheaţă a anarhiei îşi va ocupa locul, cel puţin un timp.
Stelele căzând din cer, indică prăvălirea în apostazie a marilor lideri religioşi, luminile strălucitoare de pe cerul ecleziastic. În Daniel, cei ce întorc pe mulţi la neprihănire strălucesc ca stelele. În prima parte a cărţii noastre se spune despre stele că sunt îngerii Bisericilor. Trebuie să înţelegem şi aici acelaşi simbol. După ce adevărata Biserică a fost răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, o mare oaste de clerici neîntorşi la Dumnezeu vor fi lăsaţi în urmă. Mii de demnitari ai Bisericilor protestante şi romano-catolice, care, deşi au fost priviţi ca ghizi în cele spirituale, se dovedesc atunci cu totul lipsiţi de viaţă divină; clerici profesionişti care, în ciuda pretenţiilor şi chemărilor lor înflăcărate sunt simpli oameni fireşti, nişte intruşi în lucrurile spirituale, ca filistenii din vechime care locuiau în ţara Canaanului şi i-au dat numele lor, Palestina, întregii ţări – ca şi când ea le-ar fi aparţinut de drept, în timp ce întotdeauna au fost nişte nepoftiţi de origine egipteană. Aceşti mari lideri religioși, deci, sunt stelele care în îngrozitoarea zi a mâniei Mielului vor fi aruncate de la locul lor de putere şi întâietate. Lepădând ultimele vestigii ale creştinismului, ei vor ajunge în curând lideri în închinarea lui Antihrist. Aşadar cerul, împreună cu puterile ecleziastice de orice fel, și întreaga structură a creştinismului, se vor strica precum un lucru învechit şi demodat.
Recent, unii lideri ai gândirii religioase, fiind chestionaţi despre finalitatea religiei creştine, au declarat că din condiţiile haotice rezultate din război se va ridica o concepţie religioasă cu totul nouă, depăşind-o pe cea a „Nazarineanului” şi sfârşind prin închinarea la umanitate – o nouă concepţie despre Dumnezeu ca fiind iminent în toţi oamenii şi găsit numai în inima omului. Că asemenea învăţători sunt corecţi privind aşteptarea lor nu poate fi pus la îndoială, şi pentru aceasta Ştiinţa Creştină aşa-numită Noua Gândire, Noua Teologie, Teosofie (şi cultele înrudite, toate întemeiate pe aceeaşi filosofie de bază) pregătesc deja lumea. Însă câtă vreme Duhul Sfânt este aici pe pământ, locuind în Biserica lui Dumnezeu, dezvoltarea deplină a acestei taine a nelegiuirii este frânată. Îndată însă ce Duhul Sfânt se va ridica împreună cu Biserica la răpire, întreaga mărturisire creștină ce va rămâne pe pământ va fi nimicită, şi din ruinele ei se va ridica capodopera satanică a ultimelor zile.
Nimicirea oricărei religii organizate va intensifica condiţiile îngrozitoare ale acelui înfricoşător timp. Oamenii, beţi de imitaţia lor de libertate şi bucurându-se de triumful zgomotoasei lor demagogii sfidătoare de Dumnezeu, pentru o scurtă perioadă de timp vor preface acest pământ într-o mare casă de nebuni. Oribilele orgii ale acelor zile vor fi de nedescris, până ce mulţimile îşi vor da seama că Mielul lui Dumnezeu pe care ei Îl lepădaseră şi a cărui blândă domnie o batjocoriseră a făcut să cadă asupra propriilor capete păcatele lor. Apoi ne este descrisă ceea ce cineva a numit-o „cea mai mare adunare de rugăciune din toată istoria”, când împăraţii pământului, oamenii mari, oamenii bogaţi, căpeteniile armatei, oamenii puternici, robi şi liberi, se vor ascunde în peşteri şi în crăpăturile munţilor, strigând în cumplită deznădejde ca munţii şi stâncile să-i acopere şi să-i ascundă de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului, „căci ziua cea mare a mâniei Sale a venit şi cine va fi în stare să stea în picioare?” – vor striga ei într-un glas. Nu citim despre nicio pocăinţă, de nicio adevărată întoarcere la Dumnezeu, de nicio credinţă în Domnul Hristos – doar o cumplită înţelegere că au de-a face cu Mielul lepădat, dorind să scape cumva de mânia Lui. Ei sunt ca aceia despre care profeţeşte Ieremia (8.24), că vor striga în ziua cumplitei mânii a Domnului: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”.
Să notăm solemnitatea expresiei: „mânia Mielului”. Noi nu suntem obişnuiţi să unim gândul mâniei, sau al indignării, cu Mielul, care a fost întotdeauna simbolul bunătăţii. Dar este un adevăr teribil implicat aici, că dacă harul Mielului lui Dumnezeu este lepădat, atunci trebuie să se confrunte cu indignarea şi mânia Lui. Altfel nu poate fi. Este o parte din dreptatea veşnică. Dumnezeu Însuşi nu vrea, dar potrivit cu sfinţenia Sa nu poate să fie altfel; pentru că citim: „El … nu se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2.13).
„Ascultaţi legea cea dreaptă, judecata cerurilor!
Cel ce urăşte adevărul trebuie să fie victima minciunilor.
Şi cel ce înşală, la sfârşit
Deziluzii mai tari ca iadul îl vor ţine strâns legat”
Pe unii ca aceştia nimic altceva nu-i poate aştepta decât o chinuitoare frică de judecată și văpaia unui foc care va mistui pe toți cei răzvrătiți; şi aceasta va fi cu un caracter mult mai aspru decât al celor ce au dispreţuit legea lui Moise, pentru că acum ei dispreţuiesc pe Dumnezeu descoperit în har, care a venit la om în Persoana Fiului Său. Față de aceştia va trebui să fie exercitată „mânia Mielului”.
„Un astfel de har, dispreţuit, aduce judecata
Măsurată cu mânia pe care o are”
Dar mânia lui Dumnezeu este o și mai adâncă şi mai intensă formă de judecată, care se va revărsa pe pământ din cele „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu”, mânie sub care vor rămâne veşnic cei ce Îl leapădă pe Domnul Hristos, pentru că este scris: „Cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36). Să notăm lipsa speranţei descrisă aici. Mânia care rămâne exclude orice gând, fie de anihilare, fie de restaurare, şi ne spune că rezultatele refuzului de a te întâlni cu harul lui Dumnezeu sunt veşnice. Pentru că mânia care rămâne este fără sfârşit.
În încheiere, reamintim că cea de-a şasea pecete ne duce la sfârşitul primei părţi a acelei săptămâni neterminate din Daniel 9, şi că Domnul defineşte prima parte a ei „începutul durerilor” iar a doua parte „Necazul cel Mare”. Aceasta a doua parte este introdusă pentru noi în cartea Apocalipsei prin ruperea celei de-a şaptea peceţi, şi ne va fi înfăţişată după paranteza cea mare a celui de-al şaptelea capitol.
Mânia Mielului este revărsată peste naţiuni la începutul durerilor, iar mânia lui Dumnezeu va fi partea lui Israel în Necazul cel Mare. Să facă Dumnezeu, în harul Lui, ca niciunul care aude şi citeşte aceste cuvinte, să nu intre într-o categorie sau alta. Harul domneşte încă prin dreptate şi un Dumnezeu drept aşteaptă încă cu bunătate iubitoare să îndreptăţească pe oricine crede în Domnul Isus.
Un blog creştin 