Hristos – speranța noastră

Speranţa noastră este venirea Domnului Hristos. Nu așteptăm zile senine şi pașnice, ci furtuni şi vijelii; nu așteptăm să vină timpuri care să aducă siguranță, evlavie şi adevăr, ci vremuri rele, în care lumea şi erorile vor deveni din ce în ce mai puternice, mai atrăgătoare şi mai violente. Așteptăm zile asemenea celor care au fost înainte de potop şi de nimicirea Sodomei şi Gomorei.

Credem că Dumnezeu va strânge laolaltă în Biserica Lui pe mulți dintre iudei şi dintre națiuni şi va binecuvânta mărturia dată mulțimilor înainte de venirea judecății. Dar speranța noastră nu este nimic altceva şi nimic altceva decât Domnul Însuși (1 Tim. 1.1), care va veni şi ne va lua la El.

De aceea singura noastră grijă trebuie să fie aceea de a fi în continuu credincioși Lui; să păstrăm adevărul în integritatea lui şi în duhul iubirii, şi să nu umblam după lucruri înalte sau omenești. Asemenea Domnului Isus, să ne bucurăm şi să aducem mulțumiri (Matei 11.25) când Tatăl descoperă „pruncilor” pe Fiul Său şi când păcătoșii, indiferent cât de puţini la număr şi cât de puțin cunoscuți ar fi ei, se apropie să asculte evanghelia iubita a harului divin.

A.Saphir (1831-1891)

„Veniți !” este moto-ul evangheliei

Din prima clipa a vieții spirituale până ce ajungi în glorie, chemarea lui Hristos este: „Veniți, veniți la Mine!”. El va merge întotdeauna înaintea ta, rugându-te să-L urmezi așa cum soldatul își urmează conducătorul. El va merge întotdeauna înaintea ta pentru a-ți pava drumul și a-ți pregăti calea și te va ruga să-L urmezi pe tot parcursul vieții tale. Şi în clipa solemna a morții, când vei zăcea în pat în dureri, cuvântul Lui dulce cu care te va introduce în lumea cerească va fi același: „Vino, vino la Mine! Întinde-ți aripile și zboară spre această lume de bucurii unde locuiesc Eu. Vino pentru a fi cu Mine, unde sunt Eu.”

Dar aceasta nu este numai chemarea pe care Hristos ți-o adresează ție, ci, dacă ești credincios, este și chemarea pe care tu I-o adresezi lui Hristos: „Vino, vino!” Vei aștepta cu dor cea de-a doua venire a Lui și vei spune: „Vino repede, da, vino, Doamne Isuse!”

Şi întotdeauna vei dori o comuniune cât mai apropiată cu El. După cum El te cheamă, „Vino,” tot așa va fi și rugăciunea ta către El: „Vino, Doamne, și locuiește în casa mea! Vino și consacrează-mă mai deplin în slujba Ta; vino și ocupă numai Tu singur tronul inimii mele.”

C. H. Spurgeon

„Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3.17)

de Emil  Constantinescu
11 decembrie 1965

Daca cineva s-a hotarat sa urmeze pe Domnul Isus Hristos, dupa ce a gasit in El iertarea pacatelor, un astfel de om a inteles ca el nu mai poate trai cum traise inainte de a gasi pe Domnul Isus, adica umbland dupa poftele inimii sale, dupa voia sa ori dupa placul lumii. Un astfel de om a luat hotararea de a se supune voii lui Dumnezeu.

Face sa ne intrebam si noi daca suntem astfel de oameni si daca si noi am gasit iertarea pacatelor prin credinta in jertfa Domnului Isus, si daca suntem hotarati sa renuntam la voia noastra si sa ascultam de voia lui Dumnezeu, despre care Biblia spune ca „este buna, placuta si desavarsita”. Pentru cei ce au luat aceasta hotarare, cuvintele acestea pe care le-a scris apostolul Pavel vor fi de folos.

Lucrarea Duhului Sfânt faţă de lume

 (Ioan 16.8-11)
8    Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.
9    În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine;
10  în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea;
11  În ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.

Cea dintâi slujbă a Duhului Sfânt faţă de oameni, faţă de lume, este cum ne arată aici Cuvântul lui Dumnezeu, în versetul 8: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveste păcatul, … fiindca n-au crezut în Mine”

Trei ani de zile vorbise Domnul Hristos în mijlocul poporului, aşa de minunat încât poporul a fost silit să spună: „Niciodată n-a vorbit un om ca omul acesta”. Iar felul în care punea stăpânire pe ei vorbirea Lui era uimitor, încât poporul spunea: „Vorbește ca unul care are putere”. În adevăr, poporul nu se mai sătura ascultând pe Domnul Hristos vorbind chiar zile întregi, aşa cum s-a întâmplat în pustie, unde oamenii au uitat şi de mâncare şi de tot şi L-au ascultat timp de doua zile. Se vede treaba că vorbirea era pe înțelesul lor şi vorbirea mergea drept la inima lor, încât oamenii aceştia nici nu şi-au dat seama când a trecut timpul şi au flămânzit.

Dar mai minunate ca vorbele au fost poate faptele Domnului Hristos. Vă închipuiți ce impresie trebuie să fi produs asupra poporului, faptul când acoperișul casei unde Se găsea Domnul Hristos este dat la o parte şi în faţa Lui este pus un slăbănog pe un pat. La glasul Domnului Hristos, slăbănogul acesta este mântuit nu numai de păcatele lui, dar este făcut şi sănătos. Ce mișcare trebuie să fi fost în popor, când trebuiau să se dea la o parte, să facă loc omului acestuia, care, la porunca, la cuvântul Domnului Hristos, îşi luase patul şi mergea acasă ca un om sănătos? Ce impresionat trebuie să fi fost poporul în clipa când, în Ierihon, orbul îşi capătă vederea la cuvântul Domnului Hristos: „Capătă-ţi vederea!”. Om orb, care n-a văzut niciodată lumina zilei, pleacă de lângă Domnul Hristos văzând toate lucrurile, văzând toţi oamenii din jur.

Ce impresie, de altă parte, trebuie să fi făcut asupra poporului, îndrăcitul acela din ținutul Gadarenilor, când Domnul Hristos poruncește duhului necurat din el: „Ieși afară!” şi omul nu mai este chinuit şi se duce sănătos acasă.

Domnul Hristos nu Şi-a isprăvit lucrarea cu acestea. Se atinge, fără teamă că Se molipsește, de un lepros şi boala care nici azi nu are vindecare, numai la o simpla atingere a Domnului Hristos, dispare. Ce impresie trebuie să fi produs asupra poporului care vedea cu ochii lui aceste lucruri! Dar când Domnul Hristos îi spune lui Lazar: „Lazăre, ieşi afară!” şi omul iese din mormânt, ca şi când moartea nu şi-ar fi făcut nici o lucrare asupra lui, este viu printre oameni; oamenii îl vad, îl pipăie. Ce impresie adâncă trebuie să fi făcut asupra poporului!

Cu toate acestea, poporul ajunge să poată vorbi, ca şi mai-marii lui, că toate acestea le face cu Belzebul, domnul dracilor. N-au crezut în El. Au fost uimiți, fără îndoială, de vorbirea puternica a Domnului Hristos; au fost izbiți de faptele care intr-adevăr nu puteau să fie făcute decât cu puterea lui Dumnezeu – dar n-au crezut. Rostul slujbei Duhului Sfânt pe care avea să-L trimită Domnul Hristos era să încredințeze pe oameni de păcatul lor de a nu fi crezut în Domnul Hristos.

Într-adevăr, iată la Faptele Apostolilor 2 cum le vorbeşte Petru, poate acelorași oameni: „Bărbați israeliţi, ascultați cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după știința mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ați răstignit şi L-ați omorât prin mana celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea”. Simpla de tot este aceasta mărturie despre moartea şi învierea Domnului Hristos; nicio putere de convingere. Sunt sigur că el vorbea mai slab decât Domnul Hristos, semne nu făcea încă pentru ca să se vadă puterea lui Dumnezeu. Dar aceste cuvinte simple despre moartea şi învierea Domnului Hristos fac o lucrare aşa de puternica în sufletele ascultătorilor, încât aceştia spun: „Ce să facem?” „Pocăiți-vă”, adică schimbați-vă felul de gândire cu privire la moartea şi învierea Domnului Hristos. Cine a făcut aceasta lucrare? Duhul lui Dumnezeu.

Iată cum se arată lucrarea Duhului lui Dumnezeu faţă de lume, atunci când se vestește jertfa curată a Domnului Hristos. Noi ne-am obișnuit aşa de mult cu moartea şi învierea Domnului Hristos încât atunci când vorbim oamenilor, ni se par lucruri prea cunoscute. Dar ne înșelăm amarnic. „Poporul piere din lipsă de cunoștință”. Când i se aduce la cunoștință vestea despre moartea şi învierea Domnului Hristos, o socotește şi astăzi ca o învățătură nouă. Credința în Dumnezeu, da; însă credința în Domnul Hristos, mort şi înviat pentru noi, este socotită o învăţătură nouă.

De aceea să mărturisim jertfa Domnului Hristos simplu, cu încredințarea că nu noi vom încredința pe oameni de starea lor de păcat, ci Duhul lui Dumnezeu va însoți mărturia noastră şi El va face schimbarea pe care o așteptăm.

Dar să nu uitam să vestim pe Domnul Hristos, să lăsăm la o parte morala: să faci aşa, să faci altminteri. Sa lăsăm la o parte legea: tu trebuie să faci aşa şi aşa – căci acestea nu aduc viața. Duhul lui Dumnezeu nu însoțește astfel de mărturii, oricât de apropiate de adevăr ni s-ar părea nouă.

Credeți oare că în biserici se spun lucruri rele? Îmi spunea unul odată: Ce, noi învățăm pe oameni să fure, să înjure, să facă lucruri rele? Nu, nu spunem lucrul acesta. Învaţă de bine, dar nu spun singurul lucru care trebuiește. Omul recunoaște că intr-adevăr este bine să nu minți, să nu înjuri, este bine să nu se îmbete. Dar spun adevărul, când spun: Nu pot! Şi atunci, dacă noi nu îi arătam pe Cel ce a luat asupra Lui neputința noastră şi poate să dea o viață nouă, vina noastră este mare. Nu prin ceea ce spun oamenii aceştia, ci prin ceea ce nu spun şi ar trebui să spună, prin aceea sunt vinovați. Şi nu spun, pentru că nu au.

Dar noi să nu cădem în aceeași greșeală şi să nu tăbărâm asupra oamenilor cu legea, cu morala, să se lase de cutare, să facă cutare. Aceasta nu este Evanghelie, şi oamenii vor spune pe drept cuvânt: Nu putem! Arătați pe Domnul Hristos care a murit pe cruce, care a înviat pentru neprihănirea noastră şi fiți încredinţaţi că Duhul lui Dumnezeu va însoți mărturia noastră şi va încredinţa El pe oameni de păcat, pentru că nu cred în Domnul Hristos.

Duhul lui Dumnezeu va încredinţa pe oameni nu numai despre păcat, El va încredinţa pe oameni şi în ce privește neprihănirea, în ce privește starea omului după voia lui Dumnezeu.

Ce gânduri ciudate aveau oamenii din vremea Domnului Hristos despre neprihănire! Mai-marii preoților, fariseii şi cărturarii învăţau că neprihănit este omul care nu se aşează la masa cu mâinile nespălate, nu bea vin fără să-l strecoare; neprihănit este omul care ţine sabatul, neprihănit este omul care dă zeciuială, neprihănit este omul care îşi îndeplinește aşa-zisele îndatoriri religioase. O, cât de departe este această neprihănire pe dinafară, de neprihănirea pe care a adus-o Domnul Hristos!

Ne-am obișnuit să privim de sus pe fariseul din Evanghelie. Dar şi azi oamenii înțeleg neprihănirea ca şi fariseii de odinioară când spun: Nu sunt ca alții, n-am spart casa nimănui, am o inima bună. Iată neprihănirea pe care şi-o dau oamenii înaintea lui Dumnezeu. Dar, dacă este explicabilă această continuare a tradiției fariseilor de odinioară în poporul care nu cunoaște jertfa Domnului Isus, ce trist este să vezi acest lucru la cei ce au trecut de partea Domnului Hristos! Pare că s-a alcătuit un fel de lege a neprihănirii între cei credincioși, lege care ar suna cam aşa: Să nu bei, să nu fumezi, să nu dansezi, să nu mergi la cinematograf – şi cu asta s-a încheiat neprihănirea!

Nu, aceasta nu este neprihănirea pe care a adus-o Domnul Hristos; aceasta este neprihănirea pe care ne-o facem noi. Căci şi intre necredincioși se găsesc oameni care nu beau, nu fumează, n-au fost niciodată la cinematograf şi totuși nu putem să spunem că sunt credincioși. Toate acestea arată cat de ușor se strecoară chiar în gândirea celor credincioși, felul de a gândi al fariseilor de odinioară, felul de a gândi al lumii în ce privește neprihănirea.

Neprihănirea nu se capătă în veci de veci prin ceea ce facem noi nici măcar în slujba lui Dumnezeu, ci numai prin ceea ce a făcut odată pentru totdeauna Domnul Isus Hristos prin jertfa de pe cruce. „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor” – nu prin ceea ce facem noi, nu prin ceea ce gândim noi. Chiar viața pe care o trăim noi, ca oameni credincioși, este lucrarea lui Dumnezeu. Nu avem niciun merit când intram în aceasta lucrare şi luam din izvorul bogat al vieții Domnului Hristos. Nici măcar atunci nu avem ceva de la noi, totul este har, totul este dărnicie, dăruire, totul vine din partea lui Dumnezeu.

Dar despre aceasta numai Duhul lui Dumnezeu poate să încredințeze pe oamenii necredincioși, cu atât mai mult pe noi, care am crezut în Domnul Hristos. Numai Duhul lui Dumnezeu poate să ne încredințeze că neprihănirea, starea omului după voia lui Dumnezeu, nu se capătă altfel decât prin jertfa de pe cruce a Domnului Hristos. Multă vreme, cât am fost necredincioși, şi noi am trecut pe lângă jertfa Domnului Hristos fără să înțelegem neprihănirea lui Dumnezeu. Numai când Duhul lui Dumnezeu a pătruns în inima noastră şi a făcut vii cuvintele lui Dumnezeu, atunci am înțeles cat de pătată este neprihănirea noastră înaintea lui Dumnezeu, şi cat de drept este ca să ne îmbrăcăm cu haina neprihănirii pe care ne-a pregătit-o Domnul Isus în crucea de pe Golgota.

Să nu uităm că noi suntem lucrarea lui Dumnezeu, nu numai în ce privește iertarea păcatelor noastre, ci şi în ce privește viața pe care suntem chemați s-o trăim ca oameni credincioși. Să ne lăsăm călăuziți de Duhul lui Dumnezeu în toate, ca nimic străin, nimic din ceea ce facem noi să nu pătrundă în neprihănirea pe care ne-a câştigat-o Domnul Hristos.

Citeam mai deunăzi într-o carte despre un vis al unui vestitor al Evangheliei. Se părea, în visul lui, că este înaintea judecății lui Dumnezeu, judecata pentru cei credincioși, firește. Şi, în lumina lui Dumnezeu trecea pe dinaintea lui toată viața lui. Întâi au trecut predicile lui. De unde el socotea că prin predicile lui, el a făcut o lucrare foarte însemnată, în lumina judecații lui Dumnezeu au apărut toate petele acelea pe care el nu le-a văzut. În predicile lui frumoase, s-a înălțat puțin, fără să-şi dea seama, în faţa oamenilor. N-au fost găsite la înălțime predicile lui în faţa luminii judecății lui Dumnezeu. Au venit apoi rugăciunile lui şi a descoperit, la lumina lui Dumnezeu, că multe din ele păreau mai mult decât erau. Şi când o voce i-a spus că nimic nu i s-a găsit neprihănit din faptele lui înaintea lui Dumnezeu, el s-a îngrozit şi s-a trezit.

S-ar putea ca şi viața noastră, în faţa ochilor noștri, să pară frumoasa. Nu uitați însă că noi nu avem să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu de viața noastră privita prin felul nostru de a vedea, ci avem de dat socoteală înaintea lui Dumnezeu care are ochii ca para focului şi care pătrunde până unde noi, oamenii, nu putem pătrunde.

Mă gândesc iarăși la ce spunea un alt vestitor al Evangheliei. Acesta găsește intr-un şanţ pe un om beat, se apropie de el şi vrea să-l scoale. Acela, în beția lui, îi spune – Domnule, eu te cunosc pe d-ta. – De unde mă cunoști? – Păi nu m-ai întors d-ta la Dumnezeu? – Se vede că te-am întors eu la Dumnezeu, nu te-a întors Duhul lui Dumnezeu la Dumnezeu.

Se poate ca vorbele noastre să aibă oarecare trecere în faţa oamenilor, dar dacă nu sunt însoțite de încredințarea aceasta că Duhul lui Dumnezeu lucrează, atunci o să avem treziri, o să avem întoarceri la Dumnezeu, dar nu ale Duhului lui Dumnezeu, ci ale noastre.

Să fim foarte atenți în ceea ce privește neprihănirea pe care o dă Dumnezeu.

Şi acum să vedem cum Duhul Sfânt încredințează pe oameni cu privire la judecată. Este vorba, firește, de judecata vrăjmașului care a încurcat treburile de la început şi a adus starea de păcat a omenirii, ținând pe oameni încleștați în lanțul păcatului şi nu-i lasă să fie slobozi în Domnul Hristos. Vrăjmașul a încurcat pe oameni nu numai ca să nu-şi mai vadă păcatele, dar i-a încurcat să nu vadă nici neprihănirea pe care a câștigat-o Domnul Hristos pe cruce pentru noi.

Când este vorba să cercetăm pe acest vrăjmaș şi să ajungem la cunoștința la care a ajuns apostolul Pavel şi toţi credincioșii, că nu suntem în necunoștință de planurile lui, atunci trebuie să ținem socoteală de doua lucruri: întâi să nu subestimam puterea vrăjmașului şi în al doilea rând să nu supraprețuim puterea acestui vrăjmaș.

În adevăr, vrăjmașul are o putere cum nici nu va puteți închipui. Vorbim cu dispreț deseori de el, dar greșim. Cineva din partea lui Dumnezeu nu a vorbit cu el cu dispreț, ci a zis: „Domnul să te mustre!”. Știa că are destulă putere. Să răsfoim puțin Biblia, în primul rând, şi în al doilea rând să privim puțin în viețile noastre, ca să vedem ce mare putere are acest vrăjmaș şi cât de viclean este.

Ce frumos trăiau în legătură cu Dumnezeu cei dintâi oameni în grădina Edenului! Deodată însă această legătură este ruptă, Edenul închis, oamenii dați afară. Cine a făcut acest lucru, cine i-a îndemnat să facă un păcat, nu greu după părerea noastră, un păcat ușor, neascultarea? Vrăjmașul a făcut lucrul acesta.

Noe, om al neprihănirii, care timp de aproape o sută douăzeci de ani vestise neprihănirea lui Dumnezeu, dreptatea lui Dumnezeu, este scăpat în chip minunat din mijlocul poporului necredincios, printr-o corabie. După asta, stă în cortul lui în nesimțire şi cu mințile pierdute: s-a îmbătat. Cine a făcut lucrul acesta? Vrăjmașul.

Avraam, părintele celor credincioși, cum îşi pleacă fruntea, rușinat, în faţa păgânului faraon, din pricină că acesta l-a dovedit că a mințit cu privire la soția lui. Cine a făcut lucrul acesta? Vrăjmașul, fără îndoială.

David, om după inima lui Dumnezeu, om ai cărui psalmi şi azi alcătuiesc o îmbărbătare zi de zi, se face vinovat de un îndoit păcat: desfrânează şi, ca să-şi acopere acest păcat, ucide. Cine a făcut lucrul acesta? Vrăjmașul.

Să ne gândim puțin şi la viețile noastre, ale celor credincioși, nu din trecut, ci de când ne-am întors la Dumnezeu. Nu sunt oare cuvinte în viața noastră, pe care le-am rostit şi în faţa cărora stăm uimiți: cum a fost cu putință să iasă din gura noastră astfel de cuvinte, care nu numai că întinează, dar şi dărâmă? Cum a fost cu putință să ne calce piciorul în cutare loc, să ne înfășoare aşa de grozav păcatul, încât să uitam că este păcat înaintea lui Dumnezeu? Cine a făcut aceasta? Vrăjmașul sufletelor noastre, care de la început este mincinos, este viclean şi caută să pună piedici copiilor lui Dumnezeu, ca să-i facă să alunece de pe calea lui Dumnezeu. În adevăr, mare este puterea acestui vrăjmaș, mare este viclenia acestui vrăjmaș!

Dar oricât de puternic, oricât de viclean este acest vrăjmaș, să nu-l supraprețuim. El este un vrăjmaș înfrânt. Sămânța femeii, făgăduită încă de la început, a zdrobit capul acestui vrăjmaș. El este înfrânt şi nu face decât ceea ce îi este îngăduit de Dumnezeu, spre binele nostru.

Acest lucru ni-l arată aşa de bine istoria lui Iov. Vrăjmașul Îi spune lui Dumnezeu: Iov Te cinstește pentru că l-ai dăruit cu bunuri materiale; dar ia atinge-Te de el, să vezi cum se duce toată credința lui. Dumnezeu îi îngăduie să se atingă de bunurile lui, de copiii lui. Dar Iov rămâne alipit de Dumnezeu: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat”.

Credeți că se da bătut Satana? Încearcă iar: Ia să te atingi de trupul lui, să vezi cum o să se ridice împotriva Ta. Îi îngăduie Dumnezeu şi acest lucru, numai de viața lui să nu se atingă. Şi intr-adevăr, grele suferințe au venit peste Iov. Şi totuși, în mijlocul acestor suferințe, când nu mai era nimic de spus, el se agata de Dumnezeu şi spune, încă în Vechiul Testament: „Știu că Mântuitorul meu trăiește”. Mai mult nu spune, pentru că se înțelege de la sine: dacă trăiește Mântuitorul meu, fără îndoială că nu mă va lăsa să pier.

Așadar să nu-l supraprețuim pe Satana, oricât de mare putere ar avea, pentru că este un dușman înfrânt. Şi dacă suntem ascunși în cetatea de scăpare care este sângele Domnului Hristos, vom putea spune împreună cu psalmistul: sunt păzit din toate părțile şi mâna Lui atotputernica este asupra mea. Din experiența noastră vom mărturisi, spre slava lui Dumnezeu, că nimeni nu ne va smulge din mâinile Lui.

Gheorghe Cornilescu, 4 aprilie 1965

Isus Hristos a înviat – cei morți în Hristos vor învia de asemenea

Era o mare întrebare: „Cine ne va ridica piatra de pe mormânt? Pot oare să mai trăiască oasele uscate? Îi vom mai avea oare din nou pe ai noștri care au plecat? Se mai poate oare ca mulțimile de oameni care au mers în Hades să se întoarcă din ținutul întunericului?” Așa se întreba toată păgânătatea: „Cine?” Și doar ecoul le răspundea: „Cine?”

Nici înțelepților nici împăraților nu li s-a dat vreun răspuns, dar femeile care Îl iubeau pe Mântuitorul au primit răspunsul. Ele au venit la mormântul lui Hristos, pe care însă l-au găsit gol, pentru că Isus înviase. Acesta este răspunsul la întrebarea pe care și-o pune lumea dacă există o altă viață: trupurile vor trăi din nou deoarece Isus trăiește.

Tu, Rahela care jelești și nu primești mângâiere: „Oprește-ți glasul de la plâns și ochii de la lacrimi, pentru că este o răsplată pentru lucrarea ta și ei se vor întoarce din țara vrăjmașului” (Ieremia 31.16). Nu mai fiți întristați voi, cei îndoliați care stați în jurul gropii. Nu fiți ca aceia care nu au nici o speranță. Din vreme ce Isus Hristos a înviat vor învia și cei morți în Hristos. Ștergeți-vă lacrimile pentru că groapa credinciosului nu este locul potrivit pentru bocete, ci este ușa spre nemurire; este doar vestibulul în care duhul își lasă pentru un timp veșmintele uzate în urma călătoriei obositoare pe pământ, pentru ca într-o zi viitoare, mai strălucită, să se îmbrace cu unele frumoase și de un alb strălucitor cum nici un înălbitor de pe pământ nu le-ar putea face.

C. H. Spurgeon

Ne-a făcut plăcuți în Cel Preaiubit

Domnul îl privește pe cel sfânt ca fiind în totul preaiubit. Și așa este orice credincios înaintea Lui. Fiind un păcătos în sine însuși, prin credință el a primit asupra lui frumusețea lui Hristos. Acum el este „în Hristos”. Are „dreptatea lui Dumnezeu”, este „primit în Cel Preaiubit”. Numai credința îi dă această stare minunată. În aceasta constă frumusețea celui credincios și el este în totul plăcut înaintea lui Hristos, așa cum Cântarea Cântărilor exprimă în repetate rânduri.

În adevăr, în acest fel de frumusețe nu poate fi vreo pată – căci cel credincios este îmbrăcat cu Hristos Însuși. Chiar „haina cea mai bună” din casa Tatălui este vesmântul lui. O frumusețe fără cusur strălucește peste ea. Doctrina evangheliei ne învață în felul acesta, iar aici Hristos Își arată plăcerea Sa; este deplină armonie între evanghelii și Cântarea Cântărilor.

Domnul Își găsește plăcerea în harurile celui sfânt al Său….. El o privește ca pe o gradină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită. După cum citim, Duhul este în cel credincios un izvor de ape care țâșnesc în viața veșnică. El are mireasma mirodeniilor, iar aroma și prospețimea lor aduc mereu bucurie Domnului. Aceasta este învățătura evangheliei și limbajul lui Hristos în Cântarea Cântărilor. El Își găsește plăcerea în noi prin Duhul Sfânt, de asemenea din ce este asupra noastră prin credință. El Se bucură în locurile de pe pământ în care are comuniune cu aleșii Săi, ca și în cer, unde S-a înălțat.

J. G. Bellett

Gloria lui Dumnezeu – nu a omului

Ștefan a privit „țintă spre cer” (Fapte 7.55). Omul plin de Duh Sfânt este în legătură cu cerul în timpul trecerii lui pe pământ. Un asemenea om înțelege că are parte de chemarea cerească.

Ignorând prezența Duhului Sfânt, Biserica s-a așezat în lume, liniștindu-și conștiința prin mult zel pentru binele omului.

Ștefan, privind sus spre cer, a văzut „Gloria lui Dumnezeu” (Fapte 7.55). Tot ce este în această lume vorbește despre gloria omului. Dar cel care este umplut de Duhul Sfânt nu se mai ocupă cu gloria trecătoare a oamenilor muritori, ci privește spre o scenă unde totul și toți vorbesc despre Gloria lui Dumnezeu. „În templul Său totul spune: Glorie!” (Psalmul 29.9).

 

Hamilton Smith

Nicio noapte fără dimineață

     Se poate să ai acum o cunună spinoasă, dar curând vei purta o cunună de stele. Se poate să ai în mâini o mulțime de probleme, dar mâinile tale vor primi în curând o harfă plină de muzică. S-ar putea ca acum veșmintele tale să-ți fie murdare, dar ele vor fi în curând albe. Mai așteaptă puțin.

     Cât de neînsemnate vor părea necazurile și încercările noastre când vom privi în urmă la ele! Privindu-le de aici, ele par imense; dar odată ce vom fi ajuns în cer ele vor părea nimicuri. În cer poate vom vorbi unii cu alții despre ele, și vom avea cu atât mai mult de spus cu cât vom fi suferit mai mult aici, pe pământ.

     Să mergem înainte deci și, oricât ar fi de neagră noaptea, să ne amintim că nu există noapte fără dimineață și că în curând vine dimineața. „Pentru că necazurile noastre ușoare, de-o clipă, lucrează pentru noi o greutate veșnică de slavă” (1 Corinteni 4.17).

(CHS)

„Neagră, dar frumoasă” și „via frumuseții mele” (Cântarea Cântărilor 1.5-6)

de Tudor Popescu
Joi, 25 aprilie 1957

   În viața unora și altora din marii vestitori ai evangheliei citim că aceștia ajunseseră în timpul din urmă al vieții lor să prețuiască foarte mult Cântarea Cântărilor și să vorbească în limbajul ei. Mărturisesc că pricep puțin din Cântarea Cântărilor, că nu pot să pătrund prea mult în ea, și m-am mirat că oamenii aceștia s-au oprit tocmai la cartea aceasta peste care noi am trecut poate așa de ușor.

Sunt aici lucruri care dau de gândit. În ea găsești pe mirele care aici fuge, aici se ascunde. De aceea cei care au darul de a gândi mai temeinic au zis că această carte din Biblie ar fi pentru rămășita credincioasă din poporul evreu în timpul necazului celui mare. Și explicând-o în felul acesta, au dat peste o cheie de înțelegere mai clară a Cântării Cântărilor. Iar omul duhovnicesc poate să scoată învățătură de oriunde din Cuvântul lui Dumnezeu.

„Sunt neagră, dar sunt frumoasă”. Poate un credincios să zică așa despre el însuși? Este el negru – sau cum este? Negru se vede el pe sine însuși când se uită la firea lui păcătoasă. „Dar sunt frumoasă”. Sunt frumos când mă privesc îmbrăcat în Domnul Isus Hristos. Este o mare mângâiere pentru cei credincioși că nu trebuie să se privească în firea lor pamântească păcătoasă, ci să se privească îmbrăcați în Domnul Hristos. Așa se știu ei plăcuți înaintea lui Dumnezeu.

Închinarea în casele noastre creştine

     Aș dori ca să avem casele dedicate Domnului astfel încât să ne închinăm lui Dumnezeu toată ziua și să facem din locuințele noastre temple ale Dumnezeului cel viu.

     Are nevoie Dumnezeu de vreo casă? El, Cel care a creat cerurile și pământul? Va locui El în temple făcute de mâini? Cât de ignorant trebuie să fie cel care-și imaginează așa ceva! Totodată, nici o casă de sub cer nu este mai sfântă decât locul în care locuiește un creștin, unde el mănâncă, bea și doarme, și unde Îl laudă pe Domnul în tot ce face, și nu exista închinare mai cerească decât aceea adusă de familiile sfinte, care au temere de El. A sacrifica închinarea acasă pentru cea publică este cea mai rea cale. Închinarea de dimineață și de seară într-o cocioabă Îi face mult mai multă plăcere lui Dumnezeu decât toată pompa unei catedrale care fac deliciul ochiului firesc și urechii carnale.

     Nu suntem toți preoți? De ce ne trebuie să apelăm la alții ca să facă din închinare un spectacol? Fiecare bărbat se cuvine să fie un preot în propria lui casă. Nu sunteți toți împărați, dacă-L iubiți pe Dumnezeu? Atunci casele voastre se cuvine să le faceți palate ale bucuriei și temple ale sfințeniei. Un motiv pentru care biserica din primele zile a avut atâta binecuvântare este acela că membrii ei aveau asemenea case.

(CHS)

Ieșirea ireversibilă de sub condamnare

     Când Hristos a înlăturat blestemul, l-a înlăturat în mod ireversibil. Odată ce mi-a dat o răsplată  cine să mă mai condamne? Sunt unii în acest timp modern care dau învățătura cum că Dumnezeu îndreptățește, dar, cu toate acestea, mai apoi condamnă persoana pe care a îndreptățit-o mai înainte.

     Și am auzit afirmându se cu destul de multă îndrăzneală că se poate ca cineva să fie astăzi copil al lui Dumnezeu – auziți voi, ceruri și mirați-vă -, iar mâine să fie copil al diavolului. Am auzit spunându-se așa ceva, dar știm că nu este adevărat, pentru că în Scriptură nu găsim nimic care să sprijine aceste afirmații. Deseori ne-am întrebat cum se poate ca oamenii să creadă că, după ce cineva „a fost născut din nou la o speranță vie”, cu acea naștere din Dumnezeu și prin Duhul Său, mai poate totuși pieri? Ne-am întrebat cum de-și poate imagina omul că, după ce ne-a sfărâmat lanțurile și ne-a eliberat, Dumnezeu ne mai poate aduce înapoi și lega încă o dată, ca pe Prometeu, de stâncile mari ale disperării?

     Oare a șters El înscrisul  pentru ca după aceea să scrie din nou actul de acuzare împotriva noastră? Odată grațiat, să fii după aceea condamnat? Știm că dacă Pavel ar fi fost acum printre acești oameni, ar fi spus: „Cine este acela care ne condamnă? Hristos este Cel care a murit; da, și a înviat  Cine va aduce acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” Nu este nicio condamnare pentru noi care suntem în Isus Hristos.

(CHS)

Vrei să fii victorios? Fii mai mult în rugăciune!

     Nu înțelegeți că cel mai clar semn al faptului că suntem fii ai lui Dumnezeu este închinarea noastră? „Iată, el se roagă!” (Fapte 9.11). Poate că în această dimineață ai uitat această mărturie, poate că nu mai știi dacă ești sau nu un copil al lui Dumnezeu. Atunci iți voi spune cum ți-ai pierdut încrederea – ți-ai pierdut-o în cămăruța ta. Ori de câte ori un creștin are o cădere, aceasta începe în cămăruța lui.

     Spun ceea ce am trăit. Deseori m-am depărtat de Dumnezeu, niciodată până într-atât încât să cad definitiv, dar deseori am pierdut acea dulceață a dragostei Lui de care m-am bucurat odată. Am mers să predic fără a avea acel foc și acea energie; am citit Biblia fără să fi fost luminat… De unde au pornit acestea? Au început în cămăruța mea. Într-o oarece măsură am încetat să mă rog. Iată, îmi mărturisesc greșelile și recunosc că ori de câte ori mă depărtez de Dumnezeu, aceasta constituie începutul unei căderi.

     Creștinule, vrei tu să fii fericit? Fii mai mult în rugăciune. Vrei tu să fii victorios? Fii mai mult în rugăciune. Frate, când te scoli de dimineață, treburile zilei sunt atât de urgente încât, după vreo două-trei cuvinte spuse în grabă, mergi în lume, iar noaptea, epuizat și fără vlagă, îi oferi lui Dumnezeu sfârșitul sec al zilei. Ca urmare, nu te bucuri de comuniune cu El.

(CHS)

Filmul „ISUS”

Filmul de cea mai reușită acuratețe istorică despre viața Domnului Isus, bazat pe relatările Evangheliei după Luca. 

Apocalipsa – XVII. Potirele mâniei lui Dumnezeu. Cap. 15 și 16

XVII.
Potirele mâniei lui Dumnezeu
Capitolele 15 şi 16

     Capitolele acestea formează o viziune unită, zugrăvind scenele finale ale dispensaţiei judecăţii. Apocalipsa este o carte a judecăţii şi, în timp ce poate să pară foarte pesimistă când ne ocupăm cu scene atât de înfricoşătoare, la sfârşitul ei însă totul va străluci. Cartea nu se încheie înainte ca cerurile noi şi pământul cel nou să fie înfăţişate, când dreptatea va locui de-a lungul unei eternităţi fericite. Dumnezeu a dat aceste descoperiri în această carte din bunătate faţă de noi, pentru ca prin ele să fim înştiinţaţi de ce se află înaintea acestei lumi vinovate, şi să evităm orice formă a apostaziei, pe care în curând El va veni să o judece.

     Cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, tratate de cap.16, sunt dintre judecăţile celei de-a doua jumătăţi a perioadei Necazului celui Mare. Aceste judecăți ce vor cădea peste împărăţia fiarei şi sfera dominaţiei specifice a lui Antihrist au un caracter intensiv, pe măsură ce se apropie sfârşitul.

Voi fi ca roua (Osea 14.5)

de Tudor Popescu
26 august 1951

     In cartea prorocului Osea, capitolul 14.5 se gasesc cuvintele acestea: „Voi fi ca roua pentru Israel; el va inflori ca crinul si va da radacini ca Libanul”. Poate ca acest verset este culmea prorociei lui Osea. El a spus lucruri foarte triste, foarte amare, pentru poporul Israel; dar tot prin el se dau si cuvinte foarte dulci tot pentru poporul Israel. Lucrul acesta va fi in viitor. Dar daca pentru poporul pamantesc vor fi in viitor lucruri minunate, acele lucruri sunt, intr-un fel sau altul, si pentru poporul ceresc din vremea de acum.

Apocalipsa – XVI. Secerişul şi culesul. Cap. 14

XVI.
Secerişul şi culesul
Capitolul 14

     Capitolul 14 formează o secţiune aparte a cărţii Apocalipsa, şi constă dintr-o viziune împărţită în şase părţi, având de-a face cu finalul perioadei Necazului celui Mare şi introducerea Împărăţiei.

     Prima parte a viziunii este cea a Mielului pe Muntele Sionului: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau 144.000, care aveau scris

Apocalipsa – XV. Antihristul. Cap. 13.11-18

XV.
Antihristul
Capitolul 13.11-18

     Lumea aşteaptă un lider religios cu autoritate. Într-un veac al îndoielii şi nesiguranţei, oamenii ar dori pe cineva care să aibă răspuns la toate problemele etice, religioase şi politice care îi frământă. Credincioşii însă ştiu că Dumnezeu a vorbit deja cu autoritate în persoana Fiului Său şi Şi-a descoperit gândul în Cuvântul Său cel sfânt. Privitor la pământ, şi credincioşii aşteaptă pe Cineva în viitor, și anume pe Domnul Isus Hristos venind în glorie ca să stabilească autoritatea şi puterea cerului pe pământ. El va coborî din cer pe pământ însoțit de toți sfinţii Lui glorificaţi, care vor domni pe pământ împreună cu El timp de o mie de ani de pace şi binecuvântări. Însă „omul viitor” pe care necredincioşii îl aşteaptă să se nască pe pământ este un om al pământului, pământesc, și nu Domnul din ceruri. Aşteptarea aceasta urmează să-şi aibă împlinirea în „omul păcatului”, Antihristul, falsul Mesia, care se va descoperi în curând. Acesta nu va fi cunoscut decât după ce Biserica celor întâi născuţi va fi răpită în prezenţa Domnului.

Apocalipsa – XIV. Viitoarea Confederație a Națiunilor. Cap. 13.1-10

XIV.
Viitoarea Confederație a Națiunilor
Capitolul 13.1-10

     ”Confederaţia naţiunilor” este o expresie care în timpul de faţă preocupă mult pe politicieni şi pe acele persoane interesate de situația naţiunilor. Acum câţiva ani, unii învăţători ai profeţiei afirmau că Cuvântul lui Dumnezeu prezice o astfel de Confederaţie, dar au fost luați în râs. Acum însă oamenii sunt profund interesați, însă atunci spuneau despre acei învățători că sunt niște visători ce-și dau frâu liber imaginației despre ceva ce nu va avea loc niciodată.

Apocalipsa – XIII. Femeia și copilul de parte bărbătească. Cap. 12

XIII.
Femeia și copilul de parte bărbătească
Capitolul 12

     Capitolele 12, 13 şi 14 formează o schiţă strânsă a evenimentelor. Capitolele 12 şi 13 aduc înaintea noastră pe marii actori ai binelui şi răului din ultimele zile, în timp ce capitolul 14 ne redă finalul – Mielul pe muntele Sionului, întors ca să binecuvânteze rămăşiţa lui Israel, şi prin Israel lumea – respectiv judecăţile finale legate de pregătirea pentru instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Apocalipsa – XII. Cei doi martori și cea de-a șaptea trâmbiță. Cap. 11

XII.
Cei doi martori și cea de-a șaptea trâmbiță
Capitolul 11

     În primele 13 versete ale capitolului avem rămăşiţa parantezelor de care ne-am ocupat în cap.10. Citind aceste versete, ne amintim măsurătoarea Ierusalimului din Zaharia 2 şi măsurătoarea templului milenar din Ezechiel 40. Iar în Apocalipsa 21 citim despre măsurătoarea cetăţii sfinte, Noul Ierusalim.